În februarie 2010, liderii europeni s-au reunit pentru a discuta situația dramatică a Greciei, aflată la un pas de insolvență. Dezvăluirile de atunci arată cum deciziile cruciale s-au luat în întâlniri discrete, unele chiar în bucătăriile unor hoteluri, pentru a evita panica financiară.
Noul guvern de la Atena anunțase cu puțin timp înainte că deficitul bugetar nu era de 3,7%, cum se estimase, ci de peste 12%, iar pe piața internațională încrederea scăzuse alarmant. Prim-ministrul grec a cerut sprijin de la Fondul Monetar Internațional, dar discuțiile inițiale au avut loc discret, la marginea unui forum economic.
În scena decisivă de la Bruxelles, președintele Băncii Centrale Europene a avertizat că, fără intervenție imediată, Grecia nu va mai putea împrumuta bani de pe piață. Dezbaterile au fost tensionate, unele țări insistând pe un ajutor rapid, în timp ce alții cereau mai întâi reforme și garanții.
O condiție esențială a fost implicarea FMI, pentru a asigura o evaluare obiectivă a măsurilor de austeritate propuse de Atena. De asemenea, s-a pus accent pe necesitatea ca niciun stat membru să nu mai poată raporta date false privind deficitul bugetar.
În aprilie, situația a devenit și mai gravă, deficitul prognozându-se a depăși 15%. Anunțul oficial al solicitării de ajutor financiar a fost făcut de prim-ministrul Greciei de pe o insulă îndepărtată, într-un cadru surprinzător de pitoresc pentru o declarație atât de solemnă.
Această criză a marcat un punct de cotitură în istoria Uniunii Europene, determinând mecanisme mai stricte de supervisionare economică și punând baza pentru viitoarele măsuri de gestionare a crizei din zona euro.
